...
Te rogi sa poti s-adormi, macar in asta noapte,
Recunoscand greutatea zilei urmatoare.
Dar nu, nu poti; stai si te framanti, te intorci,
Te uiti in gol. Si tu credeai ca va fi usor...
Trebuie sa te culci! Timpul trece, incet-incet,
Te trezesti mereu in bezna, la ore fara nume,
Ridici ganduri fara sir, uneori amintiri,
Reale? Nu, mai toate creatii vitregi ale inimii.
Auzi-o cum bate, cum s-agita, cum striga,
Risipeste fara frica linistea noptii, regina ta,
Iti spune ca ai fost pacalit, ca nu s-a-ntunecat,
Inca mai ai lucruri de facut, dormi prea mult!
Ai vrea sa o asculti, te ridici, si nu o mai auzi.
Fara glasul ei, corpul tau cedeaza, esti infrant.
De parca aveai vreo sansa..
Inapoi in pat lucrurile nu s-au schimbat.
Somnul este mai departe de tine ca niciodata,
O mai fi trecut inca o ora? Incepi sa simti,
Cu frica, cum in tine se strecoara fara voie,
Ganduri nelinistitoare, aduse iar la viata.
Te faci mic si uiti de tine, totul e atat de greu
Sub tonul lor aspru, incepi sa regreti...
Ca le-ai dat vreo sanse, ca sunt acolo,
Dar vocea lor este irezistibila, si incet,
Te pleaca sa le asculti pe fiecare.
Iti trec pe sub ochi chipuri dragi, luminate,
Chipuri pe care poate le credeai uitate.
